De sărbători, Cora se pişă pe tine. De sus.

Pe 24 Decembrie 2009 am fost în Cora Lujerului să cumpăr jucării copiilor şi de-ale gurii. Închideau la 6. Era 4:30. Mi-a luat aproape o oră să fac cumpărăturile şi m-am pus la coadă. Cum aveam banii în euro mi-am lăsat rând şi m-am dus la biroul de schimb valutar BRD din Cora. La ieşire discut cu o badigardă şi o întreb dacă pot să las căruciorul acolo, lângă ea, că mă duc să schimb bani şi mă întorc să plătesc. Îmi spune să îmi iau bunurile personale (aveam 2 sacoşe aduse de-acasă) pe un ton care implica faptul că n-am de ce să-mi fac griji, căruciorul nu dispare de-acolo. Coadă şi la BRD. Pe la 6 fără 5 aveam lei în portofel şi ieşeam din BRD. Ajung înapoi la intrarea în supermarket şi aceeaşi badigardă mi se pune de-a curmezişul:
- Nu puteţi intra, s-a închis.
- Ştiu, doamnă, am fost să schimb bani, am vorbit cu dvs. acum 20 de minute, am cumpărăturile făcute şi am rând.
- Nu mă interesează, nu puteţi să mai intraţi.
- Doamnă, dar nu se poate! E şi 58.
Se uită la ceas, vede că nu era încă 6 şi îmi zice:
- Îmi pare rău, s-a anunţat închiderea.
Eram interzis. Nu-mi venea să cred.
- Doamnă, am jucăriile copiilor în coş, n-am ce să le pun sub brad, ce Dumnezeu, doar e Crăciunul.
- Tocmai, că e Crăciunul, vreau şi eu să ajung acasă.
La sugestia unei casieriţe mă duc la cealaltă intrare să discut cu şeful de la pază să-i explic problema. Îi explic omului, între timp se făcuse 6:10, îmi spune că n-am decât să aştept afară persoana dinăuntru. Îi spun: păi sunt singur, căruciorul e înăuntru cu cumpărăturile făcute, la 2m de intrare. Vă pot spune toate produsele pe care le am în el. Îmi spune că nu e problema lui, trebuia să vin mai devreme la cumpărături.
Mă întorc la intrarea unde aveam căruciorul şi peste case încep să îmi descriu problema în gura mare, rugând persoanele de la coadă să îmi tragă căruciorul pe măsură ce înaintau. Evident, s-a găsit cineva care, cu acordul celor din spate să îmi bage căruciorul în rând. Am stat pe-afară până când mi-a ajuns căruciorul la casă.
La sfârşit i-am urat badigardei "Sărbători fericite, doamnă!" în gura mare, ostentativ. S-a făcut că nu aude, deşi era la 3m de mine.

Nu pot să deduc decât că respectul pentru clienţi şi consideraţia pentru nevoile acestora nu sunt criterii de angajare la Cora.

Ştii de ce revii.

atât, deocamdată...

dacă tot am scris-o...

azi am avut nevoie să scriu o pagină de îndemnat poporul la upgrade de browser (în special orientată către utilizatori de IE 6)
N-am fost mulţumit de nici una din paginile sau articolele pe care le-am găsit pe subiect, aşa că am făcut o sinteză proprie. Dacă nu foloseşti IE 6.0, nu citi. Dacă da, s-ar putea să-ţi folosească...
infoanph.ro/accesibilitate/actualizare-browser/

cei care nu sunt de acord cu ce-am spus acolo sau consideră că am omis motivaţii importante pentru upgrade de la IE6, sunt invitaţi cu tot dragul să mă combată/completeze aici...

atât, deocamdată...

n-am murit. nu de tot, oricum...

am mai terminat un site: mobilitateANPH.ro
şi nu, nu i-am făcut pagină personalizată 404 :)

atât, deocamdată...

ielp

Am participat de curând într-o competiţie de pagini 404 (page not found).

Dacă nu vrei să ştii despre ce e vorba şi vrei doar să mă ajuţi, votează "Websiter II" în lista de mai jos. Mulţumesc.



Dacă vrei să ştii ce votezi, găseşti pagina competiţiei aici.

Eu am participat cu:
lithera.ro
websiter
şi websiter II.

Trebuie să votezi pagina 404 care îţi place cel mai mult din concurs.
Îi rog pe cei care ar vota în mod normal lithera sau cu websiter să voteze websiter II.

Mulţumesc.

fondu' clasei

de când mă ştiu alerg.
în I-VIII am alergat între două şcoli.
una normală şi alta de muzică. da’ pe-atunci chiar aveam nevoie să alerg. dacă nu alergam n-aveam elan şi dacă n-aveam elan nu puteam să sar pârleazul la metrou. nu că n-aş fi avut bani (deja vă aud: „vaaaai… n-a avut săracu…”). am avut, da? îmi dădea maică-mea bani de metrou pentru toată săptămâna. pur şi simplu mi se părea stupid să-i bag în aparat dacă puteam să intru fără. era chiar tare să faci cucoanele alea să te-alerge printre coloane până venea trenul. mă ştiau ca pe-un cal breaz: ăla mic, cu vioara. tîrziu, printr-a IV-a, i-am zis maică-mii. nu-i venea să creadă. maică-mea a fost economist. nu c-ar fi murit sau ceva, da’ între timp s-a haiducit. stă prin munţi, strânge, fierbe şi mănâncă ierburi. haiducă, ce să mai... când i-am zis că săream pârleazul la metrou a făcut instantaneu un calcul cam câţi bani am economisit eu în patru ani de mers aproape zilnic cu metroul. moment în care se schimbă la faţă şi face:
- păi şi ce-ai făcut cu-atâţia amar de bani?
- ceeee? care bani, nene? da’ peştişoru meu nu mănâncă şi el o prăjituuuură, nu bea un brifcoraş, ceva?
nu i-am zis asta, evident. o cam băgasem pe mânecă şi dădeam din colţ în colt… aşa că, de fapt, am răspuns sec:
- mai bine te gândeşti că i-am dat la metrou. ce te costă?
(ştiam eu că pe-asta cu costatu’ o pricepe)… evident, am fost un bou. pentru că a urmat… urmarea. s-a restrâns bugetul, să nu rămână vreo gaură nefolosită la curea. sunt sigur că ştiţi schema, că doar toţi aveţi şef. sau poate pe cineva care nu-i şef, e subaltern da’-şi permite o şefie mai mică, personală, cu voi. revenind la buget, s-a redus, s-a restrâns şi numa’ bine ce ne cere to’ar’şa învăţătoare bani de fondu’ clasei. la care maică-mea face:
- nu-ţi dau.
calmă fata. am lăsat-o o zi, două, nouă. i-am zis:
- haide mă, mamă, că sunt printre ultimii care n-am dus fondu’ clasei.
- şcoala, în societatea noastră multilateral dezvoltată, este gratuită. aşa că să mă scutească!
eh, cum să-i spui aşa ceva lu’ to’ar’şa? vă spun eu cum: la telefon. a sunat-o maică-mea. cu mine a fost suavă. p-aia a făcut-o cu ou şi cu oţet i-a enumerat toate dăţile când venisem cu hainele rupte de la şcoală (de parcă era vina ăleia că eu stăteam la frunza după ore. sau în timpul lor…). to’ar’şa s-a ofuscat şi a zis că aşa ceva e inadmisibil. bun argument, ce să zic… adevărul e că, dacă am învăţat ceva de la maică-mea, a fost să fiu liber. şi să gândesc. nu neapărat liber. pe vremea aia era o schemă dacă gândeai şi-atât. ideea era să zic ce-aveam de zis acolo şi atunci. şi când m-a întrebat to’ar’şa în clasă, ca să mă facă de rahat în faţa celorlalţi:
- şi cum facem, musiu gheorghiu?
- păi cum să facem, to’ar’şa? să ies la produs?
scandal. cum îmi permit să vorbesc aşa cu ea? n-am înţeles la momentul respectiv ce a deranjat-o. era o expresie uzuală, mai ales la oamenii mari. cred că şi pe to’ar’şa o auzisem spunând-o. cred însă că m-am abţinut şi nu i-am zis… nu-mi amintesc să fi făcut fomeia apoplexie. nu că aş fi mare specialist în apoplexii sau ceva… până la urmă mi-a dat maică-mea banii, şi mi-a zis:
- vezi că e ultima dată când îţi dau bani pentru şcoală!
asta în condiţiile în care nu ne puteam plânge. nu mai mult decât alţii, oricum. adică n-am ratat o tabără toată şcoala, ce să zic, aveam veşnic o gheară-n ciorbă. sau măcar un gâtlej, ceva. o duceam bine, ce să mai… dar asta era o chestiune de principiu. şi s-a ţinut de cuvânt. nu mi-a mai dat un şfanţ toată şcoala. am continuat să alerg. am dat, la propriu, din colţ în colţ. de stradă de data asta… aveam un coleg de clasă al cărui tată era mai mereu plecat prin siria. îi aducea pungi de turbo şi-ăsta se săturase de ele. ce zic aici? ne săturasem toţi de turbo. la care-mi vine mie ideea… ce-ar fi dacă le vindem? era 5 lei bucata la ţigănci, aşa că am zis să le dăm cu 2. jumate mie, că le vindeam, jumate lui, că erau ale lui. deci m-am dus la colţ şi m-am pus lângă ţigancă. se uita aia la mine nu înţelegea ce fac acolo. când m-a văzut cu buzunarele pline de gumă m-a întrebat în gura mare, de se uita toată strada la noi (de fapt, la mine – că ea făcea parte din peisaj, eu eram atracţia):
- ce faci, vericule? vii aici să-mi strici ploile?
la asta chiar nu mă aşteptam. m-a încurcat cu ploile. mă gândisem la tot felu’ de replici cum să-i răspund sau ce să ţip în gura mare, da’ când m-a luat cu starea vremii m-a blocat. cum vine asta să strici ploi, mai ales când e senin afară? da’ nu m-am lăsat. i-am povestit de maică-mea, de fondu’ clasei, că râd colegii de mine. s-a mai înmuiat fomeia da’ tot nu era sigură că nu fac mişto de ea.
- păi bine, bine, da’ dacă te las pe tine eu ce fac? plec acas’? că mă snopeşte ţâganu’ dacă nu duc nimic la puradei diseară!
- ah, nuuu… – zic – le dau repede că le dau mai ieftin.
atât mi-a trebuit. i-au ieşit ochii din cap, să i se facă rău ş-alta nu. m-a spurcat, m-a blestemat. până la urmă avea, fomeia, dreptate. îi stricam piaţa.
- şi cu cât vreai mă, să le dai, auzi?
mi-era târşă să-i zic cu 2 lei, că sigur îmi sărea iar la beregată.
- cu 3 – 4 lei… – zic aşa, nesigur şi gata să mă feresc, dacă era ceva… – nu ştiu cu cât, că nu m-am gândit.
- dacă le laşi cu „două la cinci lei” ţi le iau io pe toate. şi să nu te mai prind p-aci că-ţi rup picioarele, ai auzit?
auzisem, cum să n-aud, mai ales că ştiam că ţâganii-s experţi la rupt picioare de copii, că se-antrenau pe-ai lor. nici nu i-am mai zis lu’ virgil. oricum ăsta era siderat când m-a văzut cu banii. fondu’ clasei era 38 de lei. într-o săptămână vândusem 5 pungi de câte o sută de turbo. mă ştiam cu toate ţâgăncile de la toate colţurile din cartier. ultima pungă am dat-o la 3 lei bucata, că m-am târguit. aveam bani să zugrăvesc toată şcoala. i-am povestit maică-mii abia peste vreo 2 ani, când s-a găsit să-şi amintească:
- ai văzut, dragă, că n-au mai zis ăştia de la şcoală nimic?
- păi n-au zis, că le-am dus banii.
- pai de unde? m-ai furat?
- nu te-am furat… uite-aşa şi-aşa.
precaut, ce-i drept. mi-era că iar pic prost. da’ de unde?
- bravos, musiu! bine că te-ai mai destupat şi tu, că prea erai tolomac!

________________
atât, deocamdată...

degete

despre mine se spune că sunt un om cu mâinile prea lungi
probabil din pricina degetelor
noduroaselor
cu care scormonesc neobosit pământul
căutându-mi rădăcinile


________________
atât, deocamdată...

despre inutilitatea rătăcirilor

se întâmplaseră mai multe lucruri
decât încap în mod normal într-un apartament obişnuit
zaţul prindea contur pe buzele ceştilor
îngălbenite prin metoda sărutului mecanic

degete odihneau pe profilul molcom al morilor de vânt
sau al norilor de ploaie - pe atunci cele două nu difereau atât de mult
era toamnă, oricum şi uneori tăceam complice
păsări călătoare cădeau în tăcere
se aşezau la casele lor
noi fluieram a pagubă şi hoţii de cuvinte
vindeau speranţă la suprapreţ

nimeni, dar absolut nimeni
nu avea nevoie de aşa ceva
_______________________________________________

scrisă pe 8 septembrie 2003
mi-am permis mici modificări faţă de original, conforme cu ce simt azi.
atât, deocamdată...

sunt dublu... mă subţiez!

în ultima vreme am lucrat aproape exclusiv grafică şi webdesign. mult.
atât de mult încât n-am apucat să pun un site propriu-zis pe domeniul luat special pentru webdesign, websiter.ro
am pus doar o listă cu lucrările. de fapt, două. una cu ce-i în lucru şi una ce-am gătat. nu m-ar deranja prea tare să las websiter-ul aşa, spartan, dar vocea unui pitic pe care am uitat cum îl cheamă îmi suflă că ar fi nevoie şi de optimizare google, după care se trezeşte alt pitic, piticul-fără-nume, că vrea funcţie de căutare în site, moment în care ameţesc îngrozitor încercând să găsesc o agendă specială pentru toţi piticii de pe creier care vor câte ceva, ca să-i notez pe toţi, cu cererile lor cu tot. pe-ăla care vrea tweeter pe site, pe-ăla care vrea ca fiecare lucrare să aibă pagina ei, ăla cu tagurile, mai e unul, chiar enervant, cu conţinut bilingv...

de ce sunt oamenii complicaţi şi pretenţioşi?

p.s.: cândva credeam că numind un lucru îl ucizi. nu ştiu dacă mai funcţionează, (probabil nici n-a funcţionat vreodată, ci doar reuşisem să mă conving că o face...) dar ar merita să le propun piticilor un recensământ...
p.p.s.: sunt mândru de sieuvotez.ro (mi s-a spus că e cea mai optimistă grafică făcută vreodată pentru anph)

atât, deocamdată...

rocultura, un prim contact...

îmi doresc ca ceea ce scriu acum să fie interpretat constructiv, dar ştiu din experienţă că în domeniul "comunităţi virtuale culturale" orice sugestie, oricât de bine intenţionată, este invariabil primită foarte suspicios. de fapt, mai ştiu că dacă mi-ar păsa cu adevărat de rocultura şi dacă mi-aş dori să schimb ceva în bine acolo, nu ar trebui să îmi expun ideile în public, nici măcar pe un blog cam propriu şi cam personal, ci dimpotrivă, să fac în aşa fel încât, fără să afle cineva de unde au plecat, să am grijă ca ele să ajungă în faţa unui factor decizional de-acolo care să înţeleagă că acele idei, în măsura în care îi sunt utile, sunt numai bune şi de însuşit, fără riscul ca cineva să spună vreodată: eu am spus asta primul...
deh, aşa merg lucrurile la noi. deşi firave, comunităţile culturale virtuale româneşti se vlăguiesc într-o luptă anostă pentru supremaţie şi pentru întâietate şi refuză cu obstinenţă să ia unii de la alţii ce-i mai bun. fiecare dintre ei trebuie să reinventeze roata sau măcar să-i schimbe un pic forma în loc să se învârtă pentru a scoate din mocirla kitsch-ului şi prostiei carul culturii româneşti... carul cu boi...
înainte să spun ce aveam de zis despre rocultura am să precizez, pentru cei care nu ştiu de unde să mă ia exact, că am făcut parte din poezie.ro, fiind o vreme implicat în echipa editorială de-acolo, dacă o putem numi aşa.
îmi este clar că orice critică la adresa poezie.ro sau orice pomenire a vreunui merit al lor, oricât de obiective, vor fi considerate ca fiind "subiective" prin prisma fostei mele implicări acolo, deşi normal ar fi să fie considerate mai în cunoştinţă de cauză (nu?). oricum, critica mea la adresa lor este cunoscută celor care mă ştiu cât de cât, mai puţin cunoscute sunt meritele pe care eu le atribui acestei comunităţi (pentru că nu-s genul care să laude prea des), aşa că le voi exprima acum: oricâte păcate ar avea poezie.ro, are marele merit de a fost prima comunitate virtuală de profil din ţară şi, bună-rea, a fost acolo când n-a fost nimeni altcineva. acolo s-au legat mai toate prieteniile care stau la baza cluburilor şi bisericuţelor literare virtuale de azi. din greşelile poezie.ro au învăţat mulţi şi, măcar pentru asta, îşi merită mulţumiri.
revenind la subiect, am fost invitat recent să pun umărul, de fapt mouse-ul, la facerea unei noi astfel de bisericuţe, despre care, sper, veţi auzi cât de curând.
n-aveam idee ce se mai întâmplă în domeniu (sunt după o pauză de peste 3 ani, datorată extinderii familiei cu 2 membri, concomitent cu implicarea într-un proiect cam personal (acub.ro)) aşadar am dat o raită pe la liternet.ro, bocancul-literar.ro, rocultura.ro, roliteratura.ro şi prin alte părţi pe care nu mi le amintesc acum.
unul din locurile unde am găsit oameni pe care îi citeam cu plăcere este rocultura.ro. aproape din reflex (un reflex numit de unii bucuria regăsirii), am apăsat sign-up şi... surpriză: rocultura este o societate închisă. excepţional, mi-am zis. până când am citit regulamentul de participare...
nu vreau să detaliez, ca să nu se creadă că am ceva personal cu ei, şi am să omit observaţiile de ordin tehnic pe care aş putea să le fac în calitate de webdesigner şi programator amator (sunt acolo lucruri care mie mi se par jenante din punctul ăsta de vedere) dar ce m-a deranjat cel mai tare au fost două impoziţii:
cea legată de cele 14 zile de exclusivitate asupra publicării la ei. pe scurt: dacă fac parte din mai multe comunităţi online şi scriu ceva trebuie să postez la ei mai devreme cu două săptămâni decât în altă parte. ceea ce mi se pare stupid. este un fel ascuns de-a spune: ne-am dori să scrieţi doar aici dar ne dăm seama cât suntem de aberanţi şi, pentru că nu vă putem cere aşa ceva fără să cădem în ridicol, măcar ne creăm iluzii interzicându-vă, cel puţin formal, să afişaţi textele în altă parte... o vreme. spun formal pentru că nu se respectă regula asta, vezi scrisoarea deschisă a lui mugur grosu despre expulzarea lui vakulovski. pe mine în locul lor m-ar interesa calitatea textelor mult mai mult decât dacă au mai fost scrise undeva...
al doilea aspect care mi se pare uşor aberant la un club "elitist" mi se pare obligativitatea de a nu face pauze de scris mai mari de 150 de zile...
deci ei promovează calitatea obligându-şi membrii să scrie ceva chiar şi când aceştia nu sunt mulţumiţi de rezultat? sau poate n-am înţeles bine. poate că rocultura se adresează doar celor ce au sertarul plin şi pot oricând, în lipsă de inspiraţie, să mai arunce două pagini pe net, muritorilor...

aberez?

atât, deocamdată...

we site better

grafica şi webdesign-ul din acub au de azi un nou nume: websiter.ro
greu de crezut, dar adevărat: domeniul era liber. în aşteptarea activării am tras o siglă şi, nu ştiu de ce, cred că intră la capitolul "las-o-aşeeaaa!"

atât, deocamdată...

webdesign, cică...

NOTĂ: Unele linkuri din acest text duc către versiuni în construcţie ale unor site-uri, dintre care unele nu mai sunt active. Pentru a vedea ultimele variante ale site-urilor respective, intră pe websiter.ro

e bună şi criza asta la ceva. nimeni nu mai construieşte nimic concret, iar arhitecţii încep să o ardă de-aiurea. în virtual, cum s-ar zice. până acum trei luni n-aveam timp să scanez o carte de vizită şi s-o pun pe-un site, acum am la activ acub.ro, udam.eu, tarusiasociatii.ro, kwns.ro şi, iată-l cum răsare, că i-o fi venit şi lui rândul... lithera.ro (deocamdată e în teste pe udam.eu, dar până se activează abia am timp să mai pun ceva carne pe el...)
prima oară mi s-a propus să fac site-ul ăsta acum vreo trei ani, dar nici eu, nici bobadil, nici mat nu ne-am luat vreodată prea în serios pe tema asta... să videm ce-o ieşi...
m-aş bucura să se poată posta şi prin bloguri personale pe lithera. sunt aproape sigur că se poate dar n-am stat să verific. ideea ar fi să-ţi faci un cont pe lithera, şi când ai chef ca una din postările de pe blogul tău personal să apară şi-n contul de la lithera, pui o bifă acolo la bloguleţ şi... când colo, marco polo...

aştept sugestii şi reclamaţii vis-a-vis de look and feel
(fără păreri critice şi fără sugestiile celor din jur cred că multe din lucrurile pe care le-am făcut vreodată ar fi ieşit mult mai naşpa)

ps (mai mult mie): s-au strâns ceva site-uri. am să le pun separat, pe un site al lor, doar pentru web-design. acub a devenit prea minitehnicus.
mai lipseşte să ofer servicii de baby-sitting şi să deschid o spălătorie auto...
neapărat ecologică!

atât, deocamdată...

piticul transparent

mă împrietenisem cu un pitic transparent lumea îi spunea piticul de cristal
era vesel, era atent şi nu avea mamă
îl suspectam de lipsă de sentimente îi spuneam
nu poţi avea sentimente dacă nu ai inimă
în tine nu se vede nici o inimă eşti numai cristal
el era atent nu avea mamă doar tată
ta-su cânta la pian fără să-l fi învăţat cineva cânta aşa de la sine
sau de deasupra lui nici el nu ştia prea bine
după ce termina de cântat se jucau
îl alinta piticul fericirii şi norocului suprem
într-o zi a cântat cu un bătrân contrabasist
cam pitoresc şi cam necomunist la sfârşit bătrânul s-a ridicat
l-a bătut pe umăr şi i-a zâmbit înţelegător
de-atunci nu i-a mai auzit nimeni

am încercat să mă împrietenesc cu tatăl piticului n-am reuşit
eram cutii de rezonanţă unul pentru altul se pare că ascultam
aceeaşi muzică
într-o vreme se răcise (fără să moară)

apoi am renunţat la muzica aceea îmi doream să-l aud pe el
să aud ce auzeaţi şi voi
dar l-am auzit rar
tot mai
rar
îmi spunea să vin să fac parte din grup
eu nu doream să fac parte din grupuri
nici el nu dorea dar totuşi făcea
apoi a mai murit un pic (fără să moară)

aceasta este povestea piticului de cristal
piticul fericirii şi norocului suprem
uneori mă mai vizitează
îmbrăcat în costumaş roşu
sau albastru
se aşează într-un loc al lui eu îi spun
nu mai sta acolo că îmi stai în cap
se ridică, mă priveşte preţ de-o ţigară şi pleacă
ultima oară părea foarte bătrân aproape că nu se mai vedea prin el
ai fi putut crede că are inimă şi sentimente
nu ştiam că e ultima oară
dar el ştia, a aşteptat
să-i spun să nu mai stea acolo, că îmi stă în cap
s-a ridicat, m-a privit preţ de-o ţigară
mi s-a băgat în suflet
şi a murit (de-a binelea)

atunci am hotărât să mă ridic
să te privesc în ochi
şi să îţi spun:
normal că te iubesc
cum organul meu genital să nu te iubesc?
te iubesc de mă cac pe mine

***

între timp
autorul a făcut doi pitici
nici unul de cristal pitici de carne şi oase
cu inimă şi sentimente

____________

atât, deocamdată...

să cânte muzica...

habar n-am de ce mi-am făcut blog.
poate că simţeam nevoia să am un loc în care să nu mă dau arhitect, pohet, designer, barman, spălător de parbrize, stilist, dealer, sportiv, frână, indian, copac sau ce-oi mai fi fost pe te miri unde cine mai ştie când... o pagină care să mă reprezinte. în care să fiu toate feţele la un loc şi, de fapt, niciuna...
şi pentru că tot am trecut "sala de aşteptare" la favorite am să încep cu un text de-acolo pe care aş putea să-l recitesc zilnic fără să mă plictisesc vreodată...

aripa visului

azi-noapte am plecat în pustiu cu un şarpe roşu pe umăr; se făcea că eram tânăr, pustiul era alb şi îndepărtat dar mă cunoştea, era prietenos. când am pătruns în el s-a desfăcut tot înspre o mare fără valuri.
nu puteam să ajung la ea din cauza depărtării. pustiul îmi făcea reverenţe. m-am aşezat lângă o umbră ce nu era a mea, dar asta îmi dădea speranţe; însemna că cineva avea grijă de mine. îţi căutam o piatră, tu mă rugasei: “caută-mi o piatră pentru gâtul meu lung”. şarpele era lung şi avea ochi veninoşi. semăna cu mine când eram tânăr dar nu era decât un şarpe pe care îl uitasem pe umăr, îmi fusese greu să-l azvârl de acolo şi după aceea uitasem de el. nu mă deranja. pe deasupra pustiului pluteau zeppeline, se auzea o muzică a sferelor, era o petrecere acolo, sus, ce-mi păsa mie, oricum aveau sa treacă toate; orizontul se curbase deja înspre partea cu întuneric. eu aveam o menire, căutam o piatră pentru gâtul tău lung, tu îmi spusesei: “caută-mi o piatră pentru gâtul meu lung”. vorbeam de una, de alta, eram liniştit, aşteptam trecerea zeppelinelor căci mă enerva îngrozitor ideea de petrecere ce răzbătea din cilindrele acelea lungi şi maronii ca nişte gravide spânzurate pe cer în aşteptarea miracolului. pe tine te lăsasem departe, îţi croisem la plecare o rochie de seară din coji proaspete de paliandru pe care te rugasem să o porţi când mă voi întoarce eu din pustiu cu piatra. peste pustiu începuse să ningă cu bile albe şi portocalii, care nu ajungeau până la mine din cauza distanţei sau a dorinţei pustiului, nu ştiu. cert este că ele coborau încet, uneori în spirale, alteori în diagonală; în spirale coborau mai mult cele portocalii, la care şarpele de pe umărul meu tânjea. evident era o tânjire reptiloasă, neconcludentă de altfel, bilele oricum nu ajungeau până la noi, treceau doar de burta zeppelinelor şi apoi se risipeau în pustiu…
pustiul ştia cum mă cheamă şi îmi şoptea uneori: “… tu ai ceva de căutat”. eu călcam cu îndârjire prin pâcla lui, era o pâclă groasă, nici nu ştiu din ce era făcută dar mirosea a coji de portocală din copilăria mea îndepărtată când o fiinţă anume, după ce cojea portocalele, punea cojile pe pervaz şi ele răspândeau un miros adânc prin încăperile casei. mai încolo aveam să întâlnesc un zeu fără mâini, fără chip şi fără cuvinte. nu ştiu ce să fac cu el; l-aş lua cu mine să mă ajute să găsesc piatra dar mă tem că în starea în care este nu-mi va fi de nici un folos, însă nu-l pot lăsa de izbelişte. aşa cum este, e totuşi cineva şi poate mai târziu voi avea nevoie de el. îl voi atârna pe celălalt umăr, să nu se întâlnească cu şarpele şi voi porni mai departe. şarpele îl privea pe zeu chiorâş, avea ceva cu el, poate ceva vechi, poate se întâlniseră cu altă ocazie, cine ştie, oricum zeul nu-l băga în seamă, nici nu avea cum, nici nu avea cu ce. se ghemuise pe umărul meu şi stătea acolo liniştit, aşteptând să am nevoie de el. în pustiu se lăsa înserarea, nu mai era nimeni în afara noastră. va trebui să găsim un loc unde să putem dormi liniştiţi până mâine când vom găsi piatra. am adormit într-un târziu, mergând, căci pustiul era doar un pustiu, atât şi nimic altceva. dimineaţa ne-am trezit fiecare în altă parte, bunăoară eu stăteam de vorbă cu o ploaie rară (mai vorbisem cu ea în alte împrejurări). ea îmi spăla pielea mea încreţită şi tare şi-mi spunea lucruri pe care le mai auzisem dar care îmi făceau plăcere, era o conversaţie suavă şi picurătoare din care mă hrăneam pe atunci cu multă poftă. zăream mai încolo şarpele meu roşu, se uita în sus cu ochii lui veninoşi, se uita la zeppelinele care nu mai treceau o dată, muzica sferelor se prelingea din burţile acelea somnoroase, se auzeau râsete şi o seamă de alte cuvinte răzbăteau din acele cilindre agăţate deasupra pustiului. aş fi vrut să strig zeul dar uitasem să-l întreb dacă are vreun nume. de bună seamă că trebuia să aibă unul dar nu-l ştiam şi, cum zeul nu avea atâtea lucruri folositoare, m-am gândit să-l fluier. de bună seamă că trebuia măcar să aibă auz. avea, căci veni înspre mine încet; nu ştiu cum, căci v-am spus că nu avea picioare. veni şi asta era important. mi se aşeză ca de obicei pe umăr. eram din nou împreună. şarpelui îi lucea pielea cea roşie, cred că şi-o schimbase într-o anumită împrejurare, în timpul nopţii, când eu adormisem.
între timp pustiul devenise mai mare decât îl ştiam, poate din cauza nopţii, poate din cauza somnului meu lung ce se alungise o dată cu el. ştiu că visasem ceva, te visasem pe tine probându-ţi rochia de paliandru în faţa unor oglinzi concave, era o forfotă îngrozitoare, multă lume te admira şi tu erai încântată, le spuneai tuturor: “e de la el, el mi-a făcut-o, dar nu o port. o probez doar; o voi purta când va veni el, trebuie să-mi aducă ceva, aşa mi-a promis”. am plecat cu pâcla pustiului prin tălpi, nu lăsam urme sau lăsam dar pâcla le înghiţea pe toate cu conştiinciozitate. în dreapta se vedea marea aceea îndepărtată la care, oricum, nu puteam ajunge nici eu, nici şarpele meu roşu, nici zeul fără nume pe care îl purtam pe umăr în speranţa că-mi va folosi la ceva odată. şi aşa se şi întâmplă, căci, printr-o curioasă metamorfoză, în timp ce mergeam prin pustiu, zeul se dădu jos de pe umărul meu şi dispăru într-un tunel ivit acolo de nu se ştie unde. se întoarse după un timp cu o piatră. “hai să mergem acasă. am găsit ceea ce căutai”. “mergi şi tu cu noi ?” întrebă şarpele. “nu. eu rămân cu pustiul. eu sunt de aici. numai voi sunteţi străini, deşi văd că ştiţi destul de bine pustiul”. tu mă aşteptai acasă, fericită. “o să-mi aducă piatra”, le spuneai tuturor. “o să vedeţi, o să vină curând. eu l-am rugat să-mi caute o piatră pentru gâtul meu lung”. pe drum mai vorbeam cu şarpele de una, de alta.

atât, deocamdată...