luni, 24 august 2009

fondu' clasei

de când mă ştiu alerg.
în I-VIII am alergat între două şcoli.
una normală şi alta de muzică. da’ pe-atunci chiar aveam nevoie să alerg. dacă nu alergam n-aveam elan şi dacă n-aveam elan nu puteam să sar pârleazul la metrou. nu că n-aş fi avut bani (deja vă aud: „vaaaai… n-a avut săracu…”). am avut, da? îmi dădea maică-mea bani de metrou pentru toată săptămâna. pur şi simplu mi se părea stupid să-i bag în aparat dacă puteam să intru fără. era chiar tare să faci cucoanele alea să te-alerge printre coloane până venea trenul. mă ştiau ca pe-un cal breaz: ăla mic, cu vioara. tîrziu, printr-a IV-a, i-am zis maică-mii. nu-i venea să creadă. maică-mea a fost economist. nu c-ar fi murit sau ceva, da’ între timp s-a haiducit. stă prin munţi, strânge, fierbe şi mănâncă ierburi. haiducă, ce să mai... când i-am zis că săream pârleazul la metrou a făcut instantaneu un calcul cam câţi bani am economisit eu în patru ani de mers aproape zilnic cu metroul. moment în care se schimbă la faţă şi face:
- păi şi ce-ai făcut cu-atâţia amar de bani?
- ceeee? care bani, nene? da’ peştişoru meu nu mănâncă şi el o prăjituuuură, nu bea un brifcoraş, ceva?
nu i-am zis asta, evident. o cam băgasem pe mânecă şi dădeam din colţ în colt… aşa că, de fapt, am răspuns sec:
- mai bine te gândeşti că i-am dat la metrou. ce te costă?
(ştiam eu că pe-asta cu costatu’ o pricepe)… evident, am fost un bou. pentru că a urmat… urmarea. s-a restrâns bugetul, să nu rămână vreo gaură nefolosită la curea. sunt sigur că ştiţi schema, că doar toţi aveţi şef. sau poate pe cineva care nu-i şef, e subaltern da’-şi permite o şefie mai mică, personală, cu voi. revenind la buget, s-a redus, s-a restrâns şi numa’ bine ce ne cere to’ar’şa învăţătoare bani de fondu’ clasei. la care maică-mea face:
- nu-ţi dau.
calmă fata. am lăsat-o o zi, două, nouă. i-am zis:
- haide mă, mamă, că sunt printre ultimii care n-am dus fondu’ clasei.
- şcoala, în societatea noastră multilateral dezvoltată, este gratuită. aşa că să mă scutească!
eh, cum să-i spui aşa ceva lu’ to’ar’şa? vă spun eu cum: la telefon. a sunat-o maică-mea. cu mine a fost suavă. p-aia a făcut-o cu ou şi cu oţet i-a enumerat toate dăţile când venisem cu hainele rupte de la şcoală (de parcă era vina ăleia că eu stăteam la frunza după ore. sau în timpul lor…). to’ar’şa s-a ofuscat şi a zis că aşa ceva e inadmisibil. bun argument, ce să zic… adevărul e că, dacă am învăţat ceva de la maică-mea, a fost să fiu liber. şi să gândesc. nu neapărat liber. pe vremea aia era o schemă dacă gândeai şi-atât. ideea era să zic ce-aveam de zis acolo şi atunci. şi când m-a întrebat to’ar’şa în clasă, ca să mă facă de rahat în faţa celorlalţi:
- şi cum facem, musiu gheorghiu?
- păi cum să facem, to’ar’şa? să ies la produs?
scandal. cum îmi permit să vorbesc aşa cu ea? n-am înţeles la momentul respectiv ce a deranjat-o. era o expresie uzuală, mai ales la oamenii mari. cred că şi pe to’ar’şa o auzisem spunând-o. cred însă că m-am abţinut şi nu i-am zis… nu-mi amintesc să fi făcut fomeia apoplexie. nu că aş fi mare specialist în apoplexii sau ceva… până la urmă mi-a dat maică-mea banii, şi mi-a zis:
- vezi că e ultima dată când îţi dau bani pentru şcoală!
asta în condiţiile în care nu ne puteam plânge. nu mai mult decât alţii, oricum. adică n-am ratat o tabără toată şcoala, ce să zic, aveam veşnic o gheară-n ciorbă. sau măcar un gâtlej, ceva. o duceam bine, ce să mai… dar asta era o chestiune de principiu. şi s-a ţinut de cuvânt. nu mi-a mai dat un şfanţ toată şcoala. am continuat să alerg. am dat, la propriu, din colţ în colţ. de stradă de data asta… aveam un coleg de clasă al cărui tată era mai mereu plecat prin siria. îi aducea pungi de turbo şi-ăsta se săturase de ele. ce zic aici? ne săturasem toţi de turbo. la care-mi vine mie ideea… ce-ar fi dacă le vindem? era 5 lei bucata la ţigănci, aşa că am zis să le dăm cu 2. jumate mie, că le vindeam, jumate lui, că erau ale lui. deci m-am dus la colţ şi m-am pus lângă ţigancă. se uita aia la mine nu înţelegea ce fac acolo. când m-a văzut cu buzunarele pline de gumă m-a întrebat în gura mare, de se uita toată strada la noi (de fapt, la mine – că ea făcea parte din peisaj, eu eram atracţia):
- ce faci, vericule? vii aici să-mi strici ploile?
la asta chiar nu mă aşteptam. m-a încurcat cu ploile. mă gândisem la tot felu’ de replici cum să-i răspund sau ce să ţip în gura mare, da’ când m-a luat cu starea vremii m-a blocat. cum vine asta să strici ploi, mai ales când e senin afară? da’ nu m-am lăsat. i-am povestit de maică-mea, de fondu’ clasei, că râd colegii de mine. s-a mai înmuiat fomeia da’ tot nu era sigură că nu fac mişto de ea.
- păi bine, bine, da’ dacă te las pe tine eu ce fac? plec acas’? că mă snopeşte ţâganu’ dacă nu duc nimic la puradei diseară!
- ah, nuuu… – zic – le dau repede că le dau mai ieftin.
atât mi-a trebuit. i-au ieşit ochii din cap, să i se facă rău ş-alta nu. m-a spurcat, m-a blestemat. până la urmă avea, fomeia, dreptate. îi stricam piaţa.
- şi cu cât vreai mă, să le dai, auzi?
mi-era târşă să-i zic cu 2 lei, că sigur îmi sărea iar la beregată.
- cu 3 – 4 lei… – zic aşa, nesigur şi gata să mă feresc, dacă era ceva… – nu ştiu cu cât, că nu m-am gândit.
- dacă le laşi cu „două la cinci lei” ţi le iau io pe toate. şi să nu te mai prind p-aci că-ţi rup picioarele, ai auzit?
auzisem, cum să n-aud, mai ales că ştiam că ţâganii-s experţi la rupt picioare de copii, că se-antrenau pe-ai lor. nici nu i-am mai zis lu’ virgil. oricum ăsta era siderat când m-a văzut cu banii. fondu’ clasei era 38 de lei. într-o săptămână vândusem 5 pungi de câte o sută de turbo. mă ştiam cu toate ţâgăncile de la toate colţurile din cartier. ultima pungă am dat-o la 3 lei bucata, că m-am târguit. aveam bani să zugrăvesc toată şcoala. i-am povestit maică-mii abia peste vreo 2 ani, când s-a găsit să-şi amintească:
- ai văzut, dragă, că n-au mai zis ăştia de la şcoală nimic?
- păi n-au zis, că le-am dus banii.
- pai de unde? m-ai furat?
- nu te-am furat… uite-aşa şi-aşa.
precaut, ce-i drept. mi-era că iar pic prost. da’ de unde?
- bravos, musiu! bine că te-ai mai destupat şi tu, că prea erai tolomac!

________________
atât, deocamdată...

9 comentarii:

  1. am trecut pe aici si o sa mai vin :)

    RăspundețiȘtergere
  2. mă bucur de semn şi te mai aştept.

    RăspundețiȘtergere
  3. ştiu că majoritatea veţi găsi asta pueril dar... eu am râs cu lacrimi:
    http://translate.google.com/translate?prev=hp&hl=en&js=y&u=http%3A%2F%2Fnu-brublem.blogspot.com%2F2009%2F08%2Ffondu-clasei.html&sl=ro&tl=en&history_state0=

    RăspundețiȘtergere
  4. Come here to ruin my rain?!?:))
    Nici varianta originala nu e mai putin lacrimoasa:)!

    RăspundețiȘtergere
  5. Eşti generoasă.
    Pe mine m-a lăsat mască:
    „[...]to make me shit in front of others:
    - And what, musiu Gheorghiu?
    - Well, how to, to'ar'şa? I get the product?
    [...]”

    RăspundețiȘtergere
  6. tocmai te-am regasit. a cata oara? :)
    inca imi amintesc dupa-amiaza de acum multi ani, dintr-un parc, de Pasti (nu mai stiu care, de pe langa unde stateai tu atunci), tu erai racit si aveai un pulover de lana pe tine. eu eram mica si fascinata si spuneam prostii. tu imi raspundeai foarte intelept.
    intretimp, am uitat ce mi-ai spus concret atunci, dar nu o sa uit vreodata ca am fost acolo
    si ar mai fi, de fapt. :)

    oh, well, (insist) pe curand.

    RăspundețiȘtergere
  7. înţelept, spui? nu te cred, nu recunosc nimic.

    dacă mai scrii, vino pe lithera.ro unde ne-am strâns câţiva din găşti mai vechi (eu, mat, bobadil)
    nu ne omorâm niciunul cu scrisul, cred că media e un text pe lună, dar e mai mult decât nimic.

    RăspundețiȘtergere