piticul transparent

mă împrietenisem cu un pitic transparent lumea îi spunea piticul de cristal
era vesel, era atent şi nu avea mamă
îl suspectam de lipsă de sentimente îi spuneam
nu poţi avea sentimente dacă nu ai inimă
în tine nu se vede nici o inimă eşti numai cristal
el era atent nu avea mamă doar tată
ta-su cânta la pian fără să-l fi învăţat cineva cânta aşa de la sine
sau de deasupra lui nici el nu ştia prea bine
după ce termina de cântat se jucau
îl alinta piticul fericirii şi norocului suprem
într-o zi a cântat cu un bătrân contrabasist
cam pitoresc şi cam necomunist la sfârşit bătrânul s-a ridicat
l-a bătut pe umăr şi i-a zâmbit înţelegător
de-atunci nu i-a mai auzit nimeni

am încercat să mă împrietenesc cu tatăl piticului n-am reuşit
eram cutii de rezonanţă unul pentru altul se pare că ascultam
aceeaşi muzică
într-o vreme se răcise (fără să moară)

apoi am renunţat la muzica aceea îmi doream să-l aud pe el
să aud ce auzeaţi şi voi
dar l-am auzit rar
tot mai
rar
îmi spunea să vin să fac parte din grup
eu nu doream să fac parte din grupuri
nici el nu dorea dar totuşi făcea
apoi a mai murit un pic (fără să moară)

aceasta este povestea piticului de cristal
piticul fericirii şi norocului suprem
uneori mă mai vizitează
îmbrăcat în costumaş roşu
sau albastru
se aşează într-un loc al lui eu îi spun
nu mai sta acolo că îmi stai în cap
se ridică, mă priveşte preţ de-o ţigară şi pleacă
ultima oară părea foarte bătrân aproape că nu se mai vedea prin el
ai fi putut crede că are inimă şi sentimente
nu ştiam că e ultima oară
dar el ştia, a aşteptat
să-i spun să nu mai stea acolo, că îmi stă în cap
s-a ridicat, m-a privit preţ de-o ţigară
mi s-a băgat în suflet
şi a murit (de-a binelea)

atunci am hotărât să mă ridic
să te privesc în ochi
şi să îţi spun:
normal că te iubesc
cum organul meu genital să nu te iubesc?
te iubesc de mă cac pe mine

***

între timp
autorul a făcut doi pitici
nici unul de cristal pitici de carne şi oase
cu inimă şi sentimente

____________

atât, deocamdată...

să cânte muzica...

habar n-am de ce mi-am făcut blog.
poate că simţeam nevoia să am un loc în care să nu mă dau arhitect, pohet, designer, barman, spălător de parbrize, stilist, dealer, sportiv, frână, indian, copac sau ce-oi mai fi fost pe te miri unde cine mai ştie când... o pagină care să mă reprezinte. în care să fiu toate feţele la un loc şi, de fapt, niciuna...
şi pentru că tot am trecut "sala de aşteptare" la favorite am să încep cu un text de-acolo pe care aş putea să-l recitesc zilnic fără să mă plictisesc vreodată...

aripa visului

azi-noapte am plecat în pustiu cu un şarpe roşu pe umăr; se făcea că eram tânăr, pustiul era alb şi îndepărtat dar mă cunoştea, era prietenos. când am pătruns în el s-a desfăcut tot înspre o mare fără valuri.
nu puteam să ajung la ea din cauza depărtării. pustiul îmi făcea reverenţe. m-am aşezat lângă o umbră ce nu era a mea, dar asta îmi dădea speranţe; însemna că cineva avea grijă de mine. îţi căutam o piatră, tu mă rugasei: “caută-mi o piatră pentru gâtul meu lung”. şarpele era lung şi avea ochi veninoşi. semăna cu mine când eram tânăr dar nu era decât un şarpe pe care îl uitasem pe umăr, îmi fusese greu să-l azvârl de acolo şi după aceea uitasem de el. nu mă deranja. pe deasupra pustiului pluteau zeppeline, se auzea o muzică a sferelor, era o petrecere acolo, sus, ce-mi păsa mie, oricum aveau sa treacă toate; orizontul se curbase deja înspre partea cu întuneric. eu aveam o menire, căutam o piatră pentru gâtul tău lung, tu îmi spusesei: “caută-mi o piatră pentru gâtul meu lung”. vorbeam de una, de alta, eram liniştit, aşteptam trecerea zeppelinelor căci mă enerva îngrozitor ideea de petrecere ce răzbătea din cilindrele acelea lungi şi maronii ca nişte gravide spânzurate pe cer în aşteptarea miracolului. pe tine te lăsasem departe, îţi croisem la plecare o rochie de seară din coji proaspete de paliandru pe care te rugasem să o porţi când mă voi întoarce eu din pustiu cu piatra. peste pustiu începuse să ningă cu bile albe şi portocalii, care nu ajungeau până la mine din cauza distanţei sau a dorinţei pustiului, nu ştiu. cert este că ele coborau încet, uneori în spirale, alteori în diagonală; în spirale coborau mai mult cele portocalii, la care şarpele de pe umărul meu tânjea. evident era o tânjire reptiloasă, neconcludentă de altfel, bilele oricum nu ajungeau până la noi, treceau doar de burta zeppelinelor şi apoi se risipeau în pustiu…
pustiul ştia cum mă cheamă şi îmi şoptea uneori: “… tu ai ceva de căutat”. eu călcam cu îndârjire prin pâcla lui, era o pâclă groasă, nici nu ştiu din ce era făcută dar mirosea a coji de portocală din copilăria mea îndepărtată când o fiinţă anume, după ce cojea portocalele, punea cojile pe pervaz şi ele răspândeau un miros adânc prin încăperile casei. mai încolo aveam să întâlnesc un zeu fără mâini, fără chip şi fără cuvinte. nu ştiu ce să fac cu el; l-aş lua cu mine să mă ajute să găsesc piatra dar mă tem că în starea în care este nu-mi va fi de nici un folos, însă nu-l pot lăsa de izbelişte. aşa cum este, e totuşi cineva şi poate mai târziu voi avea nevoie de el. îl voi atârna pe celălalt umăr, să nu se întâlnească cu şarpele şi voi porni mai departe. şarpele îl privea pe zeu chiorâş, avea ceva cu el, poate ceva vechi, poate se întâlniseră cu altă ocazie, cine ştie, oricum zeul nu-l băga în seamă, nici nu avea cum, nici nu avea cu ce. se ghemuise pe umărul meu şi stătea acolo liniştit, aşteptând să am nevoie de el. în pustiu se lăsa înserarea, nu mai era nimeni în afara noastră. va trebui să găsim un loc unde să putem dormi liniştiţi până mâine când vom găsi piatra. am adormit într-un târziu, mergând, căci pustiul era doar un pustiu, atât şi nimic altceva. dimineaţa ne-am trezit fiecare în altă parte, bunăoară eu stăteam de vorbă cu o ploaie rară (mai vorbisem cu ea în alte împrejurări). ea îmi spăla pielea mea încreţită şi tare şi-mi spunea lucruri pe care le mai auzisem dar care îmi făceau plăcere, era o conversaţie suavă şi picurătoare din care mă hrăneam pe atunci cu multă poftă. zăream mai încolo şarpele meu roşu, se uita în sus cu ochii lui veninoşi, se uita la zeppelinele care nu mai treceau o dată, muzica sferelor se prelingea din burţile acelea somnoroase, se auzeau râsete şi o seamă de alte cuvinte răzbăteau din acele cilindre agăţate deasupra pustiului. aş fi vrut să strig zeul dar uitasem să-l întreb dacă are vreun nume. de bună seamă că trebuia să aibă unul dar nu-l ştiam şi, cum zeul nu avea atâtea lucruri folositoare, m-am gândit să-l fluier. de bună seamă că trebuia măcar să aibă auz. avea, căci veni înspre mine încet; nu ştiu cum, căci v-am spus că nu avea picioare. veni şi asta era important. mi se aşeză ca de obicei pe umăr. eram din nou împreună. şarpelui îi lucea pielea cea roşie, cred că şi-o schimbase într-o anumită împrejurare, în timpul nopţii, când eu adormisem.
între timp pustiul devenise mai mare decât îl ştiam, poate din cauza nopţii, poate din cauza somnului meu lung ce se alungise o dată cu el. ştiu că visasem ceva, te visasem pe tine probându-ţi rochia de paliandru în faţa unor oglinzi concave, era o forfotă îngrozitoare, multă lume te admira şi tu erai încântată, le spuneai tuturor: “e de la el, el mi-a făcut-o, dar nu o port. o probez doar; o voi purta când va veni el, trebuie să-mi aducă ceva, aşa mi-a promis”. am plecat cu pâcla pustiului prin tălpi, nu lăsam urme sau lăsam dar pâcla le înghiţea pe toate cu conştiinciozitate. în dreapta se vedea marea aceea îndepărtată la care, oricum, nu puteam ajunge nici eu, nici şarpele meu roşu, nici zeul fără nume pe care îl purtam pe umăr în speranţa că-mi va folosi la ceva odată. şi aşa se şi întâmplă, căci, printr-o curioasă metamorfoză, în timp ce mergeam prin pustiu, zeul se dădu jos de pe umărul meu şi dispăru într-un tunel ivit acolo de nu se ştie unde. se întoarse după un timp cu o piatră. “hai să mergem acasă. am găsit ceea ce căutai”. “mergi şi tu cu noi ?” întrebă şarpele. “nu. eu rămân cu pustiul. eu sunt de aici. numai voi sunteţi străini, deşi văd că ştiţi destul de bine pustiul”. tu mă aşteptai acasă, fericită. “o să-mi aducă piatra”, le spuneai tuturor. “o să vedeţi, o să vină curând. eu l-am rugat să-mi caute o piatră pentru gâtul meu lung”. pe drum mai vorbeam cu şarpele de una, de alta.

atât, deocamdată...